Portrete de oameni deosebiți: Iulian Babulea

25 Sep

Portrete de oameni deosebiți: Iulian Babulea

Iulian Babulea este unul dintre acei oameni deosebiți care și-a găsit locul în comunitatea TeenMedia. Cu un talent actoricesc natural și o prezență scenică puternică, Iulian a impresionat în fiecare spectacol în care a fost implicat. Povestea lui este o sursă de inspirație pentru cei care își doresc să își urmeze visul în teatru.

Și actorii sunt introvertiți – câteodată oamenii fascinați aleg să se ascundă în propria cochilie. Dar prin cursurile de actorie poți reuși să-i faci să iasă de acolo. Un singur imbold! – după aceea vei fi invadat cu toate minunățiile pe care le ascund în ei. Așa s-a întâmplat și cu Iulian. Odată închis în sine, acum.. pe scena tuturor!

Îmi aduc aminte de prima zi a cursurilor de actorie ca de prima zi de școală: Toți erau așezați la mese ca în bănci de școală, aveau în față o foaie de hârtie și scriau. M-am oprit pentru o fracțiune de secundă în tocul ușii apoi am înghițit repede nodul care-mi stătea în gât și m-am rugat să fie o masă liberă ca să nu fiu nevoit să stau lângă o persoană pe care nu o cunosc. (Da, atât de “sociabil” eram pe vremea aia!). Apoi a urmat momentul în care a trebuit să stăm pe scenă. Nu în vreun scop artistic, ci doar ca să ne prezentăm și să schimbăm două-trei vorbe, să aflăm câte ceva unii despre ceilalți. După ce m-am străduit câteva secunde bune să mă opresc din tremurat și să-mi aduc aminte când m-am născut, am ieșit ca din transă când am coborât de pe scenă. Mi-am spus că nu e locul meu aici și totuși am venit și a doua oară. La primul curs țin minte că trebuia să povestim o întâmplare amuzantă după care la sfârșit mie mi-au spus că sunt un clovn cam trist. M-am simțit descurajat și m-am gândit din nou să renunț și nu pot să explic pentru ce nu am făcut-o atunci; era ceva care nu mă lăsa să plec.

Pe măsură ce a trecut timpul au început să-mi placă cursurile, jocurile, exercițiile și lucrurile pe care le învățam; aveam în continuare în subconștient reținerea și gândul că nu e locul meu acolo și că nu voi reuși să fac drumul acesta până la capăt. Repetițiile pentru primul spectacol, “Imaginează-ți că ești Dumnezeu” au fost cel puțin interesante; mi s-a părut un rol greu, nu reușeam să înțeleg ce vor toți de la mine, nu reușeam să fiu convingător sau să ridic tonul suficient de tare etc. Deodată, tot ce era distractiv si amuzant înainte devenise serios, gata cu joaca; coordonatorul nostru, tipul mereu vesel, pus pe glume, se transformase în instructor de armată. Aveam nervii întinși la maxim: nu e bine, de la capăt, dă-te jos de pe scenă, urcă-te înapoi… Chiar ajunsesem să-mi pun rucsacul în spate și să plec spre ușă cu gândul de a renunța definitiv. Am pierdut încetul cu încetul contactul cu realitatea și am reușit (cu greu) să fiu personajul pe care trebuia să-l joc. La sfârșit, am primit o bătaie pe umăr care m-a scos din transă: “Ei, vezi că poți? De ce trebuia să mă lași să mă chinui cu tine atât?!!”. Atunci am înțeles că și el a trebuit să joace un rol cu mine, să îmi inducă starea necesară ca să fiu în stare să duc lucrurile până la capăt, am realizat că aici lucrurile sunt cu adevărat posibile și asta mi-a dar aripi.

Nu o să mă apuc să povestesc acum despre pregătirea pentru fiecare rol în parte însă momentul acela a fost special, pentru că a schimbat ceva în mine. Am reușit să capăt încredere în mine și să cred cu adevărat în acele două-trei cuvinte pe care le-am auzit atât de des de când sunt aici: depășește-ți limitele!

Ceea ce trebuia să fie un curs de vară cu care să-mi umplu timpul, a devenit pe nesimțite un scop în sine. Pe măsură ce continuam am devenit dependent; ajunsesem să măsor timpul având ca repere ultima repetiție și următoarea.

Desigur că am continuat.

Cursurile cu regizorul Cristian Bajora au dus lucrurile mult mai departe, am ajuns să fac lucruri despre care nu mi-am imaginat că aș fi în stare să le fac vreodată. Desigur, am învățat multe și asta a ridicat așteptările. Acum nu mai e ca la școala primară, unde lucrurile seamănă a joc; acum pare că am crescut și luăm lucrurile în serios. Această schimbare a fost una pozitivă, care m-a motivat să încerc tot mai mult. Cristi mi-a părut dintotdeauna profesorul acela ceva mai serios, cu pretenții mari de la ceilalți, oarecum sever uneori. Dar dacă mă uit în urmă la anii de școală, realizez că acest tip de profesor e acela de care îți amintești cu drag peste ani, pentru că ai avut ce învăța de la el ca profesor și ca om.

E destul de greu să-mi găsesc cuvintele care să exprime ce simt față profesori sau colegi care în timp mi-ați devenit prieteni, voi, cei de la care am învățat să fiu o versiune mai bună a mea, de când v-am cunoscut. Nu exagerez deloc când spun că vă simt ca pe o familie. Am petrecut împreună o bună parte din anul care a trecut, am petrecut sărbătorile de iarnă, nu acasă, în familie, ci în Culise, cu voi și nici măcar o fracțiune de secundă nu mi-aș fi dorit să fi fost altundeva, decât acolo, alături de voi.

Acum când scriu rândurile acestea realizez că s-a împlinit un an de la primul spectacol pe care l-am avut cu TeenMedia. E mult și puțin în același timp. S-au întâmplat atât de multe, am petrecut atâtea clipe alături de voi, am adunat atâtea amintiri frumoase, mi se pare că e imposibil parcă să fi trecut doar un singur an. Și în același timp realizez că a trecut atât de puțin când mă uit în urmă și îmi dau seama de unde am plecat și unde sunt acum, sau mai bine spus cine sunt acum.

M-a speriat întotdeauna întrebarea “ce vrei să te faci când o să fii mare?” fiindcă niciodată nu am știut ce să răspund. Am mers mereu dintr-o direcție în alta: liceu pedagogic, facultate de litere la care am renunțat după 2 ani ca sa mă apuc de jurnalism și filozofie, serviciu in IT, pe lângă asta se mai adaugă fotografie, grafică, webdesign și altele… Cred că nu am putut să mă las constrâns în a alege ceva anume și poate de asta sunt destule lucruri pe care nu le-am dus la bun sfârșit. Cu teatrul am descoperit că pot să mă reinventez și că pot să-mi depășesc limitele. Poate viața nu e făcută ca să te cauți și să regăsești, ci să creezi, să te reinventezi și să nu te oprești, până în ziua în care vei muri.

Sau poate că filozofez eu prea mult și asta nu e pentru toți. Însă încep să cred că e valabil pentru mine, datorită vouă, iar cuvintele nu pot să explice suficient cât de mult vă datorez pentru că existați și pentru că hrăniți mințile și sufletele oamenilor cu iubire de frumos.