Cum mi-am petrecut începutul zborului…
Când mă gândesc la evoluţia mea din timpul cursurilor Teen Media, mă gândesc mai degrabă la metamorfoza unei omizi într-un fluture violent colorat. De fapt, probabil că asta eram acum şase luni: un fel de omidă închisă în propriul cocon, incapabilă să sape în materia înconjurătoare pentru a da cu ochii de lume. Aşteptam la nesfârşit, sperând ca cineva să mă scoată din întunericul ăla în care mă resemnasem, poate din teamă, poate din autosuficienţă.
Cu toate acestea, într-o zi cineva a bătut de două ori la uşa coconului meu. Sau parcă eu am bătut la uşa Universului… Nu mai ştiu, cert este că eu şi lumea am luat contact pentru prima oară cu adevărat. Eu m-am mirat de măreţia ei, ea s-a mirat de micimea mea. O omidă încercând să urce un copac. O omidă vrând să atingă şi ea cerul… Pe lume a micşorat-o visurile mele, până atunci îngrămădite într-un spaţiu mai mic decât o cutie de chibrituri şi care acum implozau, iar pe mine m-au înălţat frustrările adunate undeva în mine. Subconştientul meu voia ceva mai mult decât copacul cu frunze verzi. Dar teama mă trăsese mereu înapoi în cocon.
Iar apoi am cunoscut lumea teatrului şi, dintr-odată, cineva a aprins lumina şi pentru mine.
Am făcut cunoştinţă cu mediul teatrului independent chiar în prima zi în care am păşit În Culise. Nu mai fusesem niciodată la un teatru independent. Şi, ca să fiu sinceră, nu mai intrasem de mult timp în orice sală de teatru. Iar atunci totul era nou pentru mine. Barul de la parter, cu pereţii săi acoperiţi de fotografii şi citate, m-a cucerit instant. Larva dădea semne că vrea să-şi părăsească infimul cocon.
Am început primele mele cursuri „pe bune” de actorie pe la sfârşitul lui septembrie 2012 (şi spun „pe bune” pentru că am mai avut o tentativă de a urma nişte lecţii de actorie, de care însă m-am descotorosit după doar două săptămâni; ajunsesem efectiv să cred că teatrul e un mediu ostil în care n-am ce căuta). Am făcut cunoştinţă cu nişte oameni cu care sunt prietenă şi în prezent, care mi-au urmărit metamorfoza de-a lungul a trei luni şi de care m-am ataşat imediat. Mediul în care mi-au crescut aripile a fost unul pe care nu l-aş putea descrie decât folosind cuvinte la superlativ, atât datorită locului în sine (canapeaua confortabilă de la etajul doi, sala de teatru primitoare, afişele cu piesele pregătite de cursanţii TeenMedia de-a lungul timpului, toate din vechea locaţie; iar de curând, noua locaţie cu un iz urban şi elegant în acelaşi timp mă face să mă simt mai bine decât acasă), cât şi a oamenilor care au ajutat la crearea Teatrului În Culise. Nu am pentru ei decât cele mai frumoase gânduri, cea mai mare recunoştinţă şi cel mai larg zâmbet. În acel loc intră pe uşă omizi triste, tragice ca personajele lui Vişniec sau Cehov, şi ies fluturi sublimi. Nu toată lumea urmează drumul actoriei mai departe, dar cu siguranţă niciun fluture nu-şi taie aripile după ce le-a crescut cu atâta grijă şi dragoste.
Uneori te întrebi dacă atunci când intri În Culise nu intri, de fapt, într-o altă dimensiune. Dacă nu cumva îţi proiectezi spiritul într-o altă lume, pentru că lumea actuală te deprimă, te face autosuficient, te închide ca într-o cuşcă şi îţi plimbă cheia eliberării undeva deasupra capului, unde tu nu o să ajungi niciodată. Pentru că ţi-e frică să-ţi iei avânt…
Eu nu mai intru În Culise sub formă de omidă. Nu, de-acum încolo nu mă mai târăsc, ci zbor. Şi pentru că m-am întins destul la vorbă, închei prin a-i felicita pe scumpii mei prieteni şi colegi de scenă cu care am trecut prin atâtea experienţe frumoase, şi prin a mulţumi întregii echipe dIn Culise pentru şansa pe care mi-au oferit-o şi pentru zâmbetul cu care mă întâmpină de fiecare dată când trec pragul barului. În Culise îţi dă aripi…
Claudia Ene