Portrete de oameni deosebiți: Ionuț Gurgu

23 Sep

Portrete de oameni deosebiți: Ionuț Gurgu

În fața scenei - Blog, Oamenii de pe scena TeenMedia

Oameni furioși, bolnavi de viață, care-și doresc totul acum. Care n-au timp să doarmă sau să rostească lucruri comune. Astfel se transformă cei care ajung să se îndrăgostească de teatru. Să-l citim și pe Ionuț Gurgu – notează sincer și frumos despre întâlnirea sa cu actoria.

Subsemnatul, Ionuț Gurgu, muntean de la poale de Bucegi, declar pe propria răspundere că sunt profund și irevocabil pasionat și îndrăgostit de teatru. Și film. Această pasiune a început cu mult timp în urmă, pe când împlineam 5 toamne ruginii. Parinții m-au dus pentru prima dată la cinema-ul cu două săli din Sinaia; rulaTarzan the ape man (1932). Pentru prichindelul de mine care ascultă povești la pick-up și urmărea teatru de păpuși în grădinița, ecranul imens alb, multitudinea de scaune înrânduite, oamenii care își căutau locurile în sală, toate acestea îmi păreau o altă lume. Eram atât de fascinat și așteptam cu atâta nerăbdare să văd ce va urma, încât “de ce”-urile ieșeau din gura mea la fiecare minut. Primul meu contact cu filmul, cu actorii, cum mi se spunea că se numesc oamenii pe care îi vedeam pe ecran, dar și primul coșmar, gorila aceea imensă, urâtă și rea….. și prima dată nu se uita, nu? De atunci am râs, plâns, trăit cu fiecare personaj văzut și am visat că pot fi și eu ca ei, că aș putea ajunge și eu vreodată actor. Și am început să văd aproape orice film îmi pica la și în mână (perioada filmelor la video), până când, în timpul liceului, ajung la Teatrul de comedie din București, la spectacolul “Jack și stăpânul său”. Să fiu atât de aproape de actori, să văd jocul lor, să simt trăirile lor pe scenă, a fost ca o nouă descoperire, diferită de nebunia filmelor, mult mai intensă și reală, mai umană. Atunci a început să se taseze și mai bine ideea de a deveni actor. Dar, drumul meu nu a coincis cu cel al celor dragi din jurul meu, frica, lipsa curajului împletite cu conjunctura anilor ’90, situația financiară, beția adolescentină prin libertatea sălbatica a acelei decade m-au împins către un drum cu alte domenii de activitate, alte facultăți și mastere, funcții și profesii, culminând acum cu ceea ce se numește consilier/consultant ăn relații europene. Eu consider că acest drum rătăcit (cu diverse suișuri și coborâșuri, cu treceri de la stil jungle, la dance, trance-house, la pop rock, cu genuri de cărți de citit diferite – așa m-am regăsit în personajul din “M-am hotărât să devin prost”, de Martin Page, cu un record personal de cele mai multe filme horror văzute, etc.), deviat de la dorința mea cea mai mare – actoria, m-a pregătit, mi-a adus experiența și curajul necesare de a urma cursurile de actorie la mai bine de 30 de ani de la primul meu contact cu filmul. Și nu îmi pare rău. Niciodată nu e prea târziu. Și mi-am dat seama că ce am găsit aici, în actorie, prin cursurile pe care le urmez de aproape 2 ani, este exact ceea ce mi-a lipsit pentru a mă simți împlinit, împăcat cu mine, liniștit. Făra să-ți dai seama pleci de aici schimbat, (dacă mai pleci), plin de viață, mai jucăuș, chiar dacă vii pentru fun, pentru dezvoltare personală, pentru pregătire la admiterea la o facultate în domeniu. Simplul fapt că ești pe o scenă, în fața unor oameni străini și te expui emoțional te face mai responsabil, mai atent, mai abil cu tot ce se întâmplă în jurul tău. Încărcătura emoțională, atunci când ești pe scenă, este atât de placută și imensă încât, pentru mine, nu se compara cu nimic altceva. Odată ce simți această plăcere, odată ce simți gustul, cu greu te poți opri. Și eu vreau mai mult. Mi-am găsit drumul. În sfârșit.

P.S. Mi-ar plăcea să joc în “Gaițele”, Alexandru Kiritescu; ador această comedie, cu tipologii de personaje care se regăsesc și în jurul nostru, cu eterna luptă dintre generații, cu ignoranța și superficialismul caracateristic și azi.