Intr-una din putinele zile cand am ales sa merg la serviciu cu masina, la plecare am gasit agatat in parbriz un flyer. Am vrut sa-l arunc, dar m-au atras intai fonturile deosebite cu care era tiparit. Dupa ce am terminat de citit continulul, l-am impaturit cu grija, ca pe ceva extrem de pretios, insa cu indoiala in suflet ca as fi putut da curs vreodata acelei chemari. Mi-a placut ideea de a fi actrita inca de cand eram copil, insa a fost un lucru interzis pentru mine, iar eu – un copil mult prea ascultator. De fapt am fost atrasa si – cel putin aparent – am avut inclinatii catre tot ceea ce inseamna arta, comunicare, frumos. Nici nu stiu daca sa plang sau sa rad constatand ca profesia mea actuala nu are nici cea mai mica tangenta cu acele inclinatii mult indragite…probabil ca am sa rad si am sa caut partea pozitiva, ca intotdeauna.

Ca sa trec la subiect, atunci cand am hotarat ca imi voi satisface aceasta placere si curiozitate, telul meu era sa « simt si eu gustul » fructului candva interzis si mai apoi trecut de vremea parguielii. Compenseaza – defapt – nostalgia a ceea ce ar fi putut fi si n-a fost …e un fel de realitate virtuala J. Mai mult, in viata de zi cu zi sunt o fire extrem de deschisa, poate unii ar fi de parere ca sunt exagerat de sincera, si sa joc teatru in viata reala iese din discutie ; maica-mea ma dojenea adesea spunand ca sunt ca o carte deschisa tot timpul pentru oricine si ar trebui sa par si eu mai misterioasa. N-am aprobat-o nici atunci nici acum si – de altfel – nici n-as fi reusit sa fac asa aceva. In schimb, intotdeauna mi-am imaginat ca interpretand un rol (cu alte cuvinte – mintind in mod declarat, oficial, cu un scop artistic) as face-o bine, as putea intra in pielea oricarui personaj, pentru ca mereu am fost fascinata de diversitatea firii umane si de explicatiile care stau in spatele fiecarei tipologii in parte. De asemenea, orice activitate care presupune interactiunea cu oameni noi, experiente noi, povesti noi, mirosuri si imagini noi este un « must have » in ceea ce ma priveste. Imi place sa primesc si sa daruiesc mai ales lucruri nemateriale, lucruri care nu pot fi exprimate in cuvinte, dar pot fi vazute cu ochii sufletului. Cred ca este un altfel de lacomie, un altfel de foame pe care am avut norocul sa mi-o potolesc ori de cate ori s-a ivit o ocazie.

Cand am inceput cursurile aveam deje idee despre cat de uimitor te poate face sa te simti o astfel de experienta, caci am schimbat cateva impresii cu un bun prieten de peste hotare care trecuse prin asa ceva si ramasese profund impresionat. Dar e ca si cum as zice ca cineva mi-a explicat cum se simte un gust nou, fara ca eu sa-l fi incercat.

Ce simt acum? Simt ca traiesc si o alta viata decat cea reala. Este un fel de evadare, de fuga din incordarea si stressul care ne inconjoara. Saptamana trecuta ma indreptam catre voi purtand in stomac si in creieri un car de nervi. Fusese o zi groaznica, cu frecusuri si conflicte. Eram sigura ca nu ma voi putea bucura de workshopul din ziua aceea. Insa odata ajunsa acolo, m-am simtit ca Alice trecand prin oglinda in Tara Minunilor. Mi-am mai amintit o vreme de suparare, insa la sfarsitul seminarului nu-mi mai puteam sterge zambetul de pe fata. Toata incordarea din stomac se preschimbase intr-o placuta durere a falcilor, datorata rasului exagerat, iar partea buna este ca realitatea de afara nu m-a socat, ca atunci cand ai un vis frumos si te trezesti deprimat pentru ca realizezi ca a fost doar un vis ce nu se poate materializa, ci buna dispozitie am purtat-o cu mine in viata de “dincolo” pentru mai mult timp. Am ajuns acasa si cei mici au interceptat imediat buna mea dispozitie. Desi nu am mai petrecut decat jumatate de ora cu ei inainte de culcare, acest scurt moment a fost extrem de valoros si incarcat de energie pozitiva. I-am privit adormind fericiti si multumiti si am realizat ca situatia ar fi fost cu totul alta daca as fi ajuns acasa cu 2-3 ore in urma, in starea in care eram cand plecasem de la serviciu.

In plus, iau foarte in serios rolul de actor amator, si vreau sa-mi demonstrez ca exista si cai de mijloc…si daca nu ma mai pot intoarce din drumul pe care l-am ales, macar pot sa croiesc o carare spre drumul potrivit pentru a ma mai abate din cand in cand pe acolo. Imi place sa spun ca sunt un AVATAR al lumii reale. Adica cineva care face legatura intre doua lumi aparent incompatibile. Pare hilar, dar mie imi da un sens si un raspuns pentru multe intrebari existentiale care mi-au strabatut mintea pe parcursul anilor.

Multumesc din suflet pentru toata aventura asta si pentru ca tu, Dana, o faci chiar mai picanta si mai surprinzatoare decat ma asteptam. Sa mearga totul struna !

Raluca Scarlat – 32 ani