Teatrul clasic vs teatrul modern

Untitled

Teatrul modern diferă de cel clasic într-o varietate de moduri, dar există câteva diferențe principale. Teatrul clasic este de obicei împărțit în trei genuri – tragedii, comedii și povești epice. Ceea ce este interesant la toate acestea este că, în ciuda tonurilor și temelor lor diferite, toate împărtășesc subiecte foarte similare: amestecul zeilor în viața umană și în societate. Se concentrează cu precădere pe rolul sorții, pe factorii externi în decizia viitorului oamenilor, spre deosebire de teatrul modern, unde voința individuală și libertatea de alegere sunt esențiale.

Modernismul este greu de definit datorită diverselor sale linii; este ca o compoziție de diferite fire care se suprapun și se încrucișează. Teatrul modern abordează o diversitate de teme care se învârt în jurul culturilor, genurilor, experiențelor și problemelor.  Explorează anxietatea, înstrăinarea și un sentiment de așteptare pentru ceva. Este experimental; creează imagini distorsionate. Dramaturgii moderni au fost influențați atât de contextul personal, cât și de cel social. Personajele dramatice moderne sunt rebele; ele se revoltă împotriva mediului înconjurător pe care îl au alți oameni. Există subiecte politice și sociale, precum și teme absurde care nu se conformează nici unei idei principale. Dincolo de asta, temele și conflictele implică probleme umane mult mai des.

În teatrul clasic, conflictul este un element de mare forță, construit frecvent pe opoziția între două personaje sau grupuri de personaje. În cel modern însă, conflictul se interiorizează, devine mai abstract, își pierde forța de a declanșa evenimente; are la bază opoziția dintre eu și sine, dintre individ și existență / destin, dintre individ și sistem.

Personajele teatrului clasic sunt caractere, sunt arhetipuri tragice (eroul, tiranul, victima destinului nefast etc.) ori comice (avarul, ipocritul, cocheta, senilul, demagogul etc.), ilustrând tipologii general-umane. Individualizarea e realizată prin nominalizare sugestivă, statut social, trăsături fizice și morale, profil psihologic, comportament, detalii vestimentare, relații cu alte personaje etc.

În teatrul modern, eroii nu mai reprezintă individualități, ci valori, idei, atitudini supraindividuale. Personajul nu mai este un caracter, ci un ins cu identitate vagă, aflat în căutarea sinelui, ins amorf, non-erou, „om sucit”, bufon sau nebun / erou liric sau epic etc. Identitatea scenică e conferită prin limbaj și prin comportament, prin nominalizare de serie ori prin absență numelui, prin raportare la propria existență. Limbajul e modalitatea esențială de certificare a existenței, a luptei împotriva limitelor existențiale.